Domnul Boguș!
Matematica nu era punctul meu forte. Nu știu dacă era vorba de lipsa de talent. Dar ce mai contează prezența talentului când nu simțeam nicio plăcere să adun, să scad, să măsor, să fac ecuații?
Să-mi fi dat o carte de aventuri, una cât mai interesantă și nu m-ați fi auzit cu orele. Mama, apoi femeia la care stăteam în chirie mă certau că îmi stric ochii ori că am consumat aiurea curentul până în toiul nopții. Aș fi citit până leșinam de foame. Dar niciodată matematică. Sub nicio formă matematică.
V-am datele problemei pentru a vă introduce în momentul în care eu, un puștan de 16 ani, am dus dosarul la liceul “Onisifor Ghibu” din orașul Orhei. Nu știu câți dintre voi cunosc, dar în Republica Moldova facem liceul 3 ani, nu 4. Liceul peste Prut începe din a 10-a, nu din a 9-a.
Aveam de ales: să merg la uman ori la real. Alegerea, ați spune voi, era una logică: profilul uman.
Nu asta a ales și băiețelul de la țară care își făcuse socotelile în matematica lui șchioapă.
Am decis că voi merge la real din două motive. Unul era laș. Al doilea, aberant de curajos.
Ca să înțelegeți, pe vremea mea se dădea examen pentru a intra la liceu. Mi s-a spus atunci că este o concurență mare la profilul uman. Nu știam dacă este adevărat, dar m-am speriat. Tare mai voiam să ajung la cel mai bun liceu din partea aia a Republicii Moldova. Acesta a fost lașul din mine.
Curajosul la limita cu prostia și-a spus, bre, tu trebuie să te iei la trântă cu matematica. Nu se poate să fie mai tare decât tine. Hai, curaj. Chiar dacă nu-ți place, chiar dacă e chin, ai trei ani să-i demonstrezi ce deștept ești.
Și, iată-mă, copil de 16 ani, în banca a treia din rândul din mijloc, coleg cu Stas, în aceeași bancă cu Ion, în singura clasă de profil real din liceu. Pentru că era bătaie mare pe locurile umanitare, se făcuseră 2 clase de profil uman ca să-i încapă pe toți care au trecut examenul. Iar eu, fraierul, am crezut că nu o să am loc.
Am aflat între timp cine era dirigintele meu și mi-am pus mâinile în cap. Numele lui circula deja pe holurile liceului ”Onisifor Ghibu”, mai ales în rândul elevilor clasei a 10-a C în care îmi băgasem gâtul ca într-un laț. Îl așteptam în clasă… pe proful de matematică.
Un bărbat lat în spete, cu părul blond, nu foarte înalt, cu ochii albaștri, părul pieptănat cu cărare într-o parte, îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni negri a intrat în clasă.
Chiar de la început m-a frapat seriozitatea rece cu care ne-a tratat. Doamne, cât era de serios omul acesta. Era serios chiar și atunci când spunea o glumă. Până și zâmbetul îi era serios. Aș fi preferat să nu zâmbească.
Nori negri păreau să se adune peste capul meu. Tunete și fulgere începeau să-mi încarce orizontul. Frica mea nu era în zadar. Prima lecție a fost… un test. ”Facem testul ca să văd de la ce nivel vă iau”, ne-a spus domnul Boguș și a zâmbit serios. Aș fi preferat să nu zâmbească.
Am înghițit în sec și am încercat să-mi aștern bruma de cunoștințe peste exercițiile de matematică aruncate într-o chineză pură pe foaie. Rezultatul a confirmat cele mai negre temeri ale mele. Am luat nota 3. Aș fi preferat nota 2. Sincer. Cine primește nota 3? Eram foarte supărat.
Dar șocul cel mai mare l-am trăit când mi-am văzut treiul în catalog. Nu primisem un trei în viața mea. M-am gândit că este nedrept. Doar ne-a spus că vrea să ne testeze, nu să ne pună notele pe bune.
Deci, eram un prizonier. Închisoarea mea era clasa de profil real, iar temnicerul era domnul Boguș. Urma să sap în piatră seacă timp de trei ani cu teoreme, axiome, ecuații și matrice. Ce să mai zic? Muncă de ocnaș.
Eu voiam să mă fac jurnalist, la ce mi-ar fi folosit că știam cum se demonstrează Teorema lui Pitagora? Cum nu vedeam ce altceva puteam face, m-am apucat serios de matematica pe care o uram.
Domnul Boguș avea un mod extrem de personal de a ne preda matematica.
Era meticulos, atent, nu accepta greșeli, nu ierta niciodată o temă nefăcută. După ce ne explica în clasă, ne lăsa pe acasă exerciții cu ghiotura. Verifica mereu tema. Mereu!!!
Dacă o făceai bine, dacă aveai demonstrația, luai lejer 10. Domnul Boguș nu avea nicio emoție să treacă zece în catalog. O făcea cu aceeași lejeritate cu care dădea și 3.
Ne setase tuturor un țel. Să dăm Bacul la Mate cu bine. Așa că din primul an de liceu am început să rezolvăm suplimentar toate problemele din istoria BAC-ului.
Aveam zeci și zeci de caiete cu formule, demonstrații, explicații, teoreme. Ne impusese un ritm și un sistem al său prin care să memorăm, să ne ajutăm de diferite demonstrații pentru rezolvarea altor exerciții. Ne vorbea despre ecuațiile sale ca despre ceva foarte frumos. Pentru el o problemă de matematică era o poezie.
Ne vorbea, convins de ce zice, că nu este nimic mai plăcut decât atunci când ajungi la final cu rezolvarea. Ne povestea cum îi învăța pe alți profesori de matematică din Republica Moldova matematică. Ne dădea exemple de probleme pe care le dăduse altor profesori și ne spunea că noi puteam fi acum profesori de matematică. Căci, uite, am rezolvat o ecuație pe care unii învățători nu au reușit.
Nu știu dacă v-ați prins, dar domnul Boguș era genul de om pasionat de munca sa. Doamne, nu cunosc un om mai pasionat. Și cu toată ura, cu toată aversiunea mea pentru matematică, am început să-i prind gustul. Am început să înțeleg. În fața mea nu mai erau hieroglife egiptene ori caractere chinezești, ci cifre care aveau o noimă.
Știu că la un moment dat i-am arătat cuiva o problemă pe care o rezolvasem pe vreo două pagini și îl șocasem. Nu înțelegea nimic. Pentru mine era însă atât de clar.
Misterele matematicii nu mai erau atât de nepătruns. Iar zâmbetul domnului Boguș nu mai era atât de înfricoșător. Am descoperit că era un român înfocat. Ne spunea cât de tari o să fim dacă o să ajungem să învățăm, să trăim în România. Din orașul Orhei, domnul Boguș idolatriza România și tot ce este românesc. În ciuda pasiunii pentru matematică avea o limbă română impecabilă. Îl adora pe Ion Barbu.
Mai târziu, când am dat la o parte mantia de profesor exigent cu care se acoperise, am descoperit că era un om care își făcea meseria mai bine decât mulți alți oameni pe care îi văzusem până în acel moment al vieții mele.
Mult mai bine. Atât de bine că în clasa a 12-a… îl uram.
Eram dobă de mate. Știam mate pentru toată viața.
Vă rog să mă înțelegeți și să nu mă judecați aspru. Eu eram înscris deja la facultatea de jurnalism. Câștigasem o bursă. Nu mai avea niciun sens să mă chinui cu sutele de formule care se roteau fără niciun rost în capul meu. În plus, începuse Campionatul Mondial de Fotbal. Băieții din alte clase, din alte școli stăteau la terase, cu beri reci în față și se bucurau de fotbal. Noi, clasa a 12-a C, eram în clase, cu domnul Boguș în față. Făceam ore suplimentare de matematică. Ne pregăteam de BAC.
Pricepeți cât de nefericit eram în acele momente? Cât de mizerabilă îmi vedeam viața? Făceam ceva ce nu-mi va trebui la jurnalism, ceva ce nu mă atrăgea atât de tare. Ceva ce oricum știam, că făcusem 3 ani de mate la orele domnului Boguș.
Nu-l înțelegeam pe domnul Boguș. De ce avea nevoie de asta? Era timpul său, nervii săi. Nu-i plătea nimeni nicio lețcaie că își omora ore bune din viață cu niște nerecunoscători. Știu bine că părinții altor copii ar fi plătit să ajungă la ore suplimentare la un profesor ca domnul Boguș. Pentru noi o făcea complet gratuit. Nu înțelegeam… Iar el zâmbea serios și continua să ne scrie pe tablă matrici, ecuații, exerciții de trigonometrie, integrale.
Ne scria și ne sfătuia. Dacă la BAC aveți acest exercițiu, iată cum să-l faceți mai repede ca să câștigați timp pentru cele mai dificile, de la final. Aici este o capcană, încercați să rezolvați așa. Aici este simplu, nu vă complicați, aplicați formula asta și mergeți mai departe.
A trecut campionatul de Fotbal și a venit BAC-ul. Domnul Boguș ne-a urat pe rând succes și ne-a zâmbit serios.
Pot să vă spun, dragi prieteni, că domnul Boguș nu a avut dreptate. BAC-ul a fost floare la ureche. Am rezolvat totul rapid, fără niciun pic de emoție. Habar nu aveam de ce ne-a tot speriat c-o să fie greu. Chiar am râs în sinea mea când am văzut exercițiile acelea simple. Am ocolit cu grație toate capcanele. Dacă aș fi fost mai atent, mai îngrijit, așa cum îmi cerea deseori, aș fi luat zece liniștit. Însă eu am dat foaia fără să verific mare lucru și am ieșit fluierând din sală înainte să se termine timpul regulamentar. Am luat un 8.5. Ha, ce-mi păsa? Dădusem BAC-ul la mate, mai aveam încă niște examene și eram deja student la jurnalism.
Am luat toate caietele de mate pe care le-am acumulat în trei ani de liceu. Le-am dus acasă, în sat. Le-am pus într-o cutie și era să le dau foc. M-am gândit însă la frații mei mai mici care poate ar fi avut nevoie de formulele alea. Mi-a fost milă și de toată munca mea. Le-am păstrat.
Încă le mai am.
Încă mai știu ceva matematică. Fetița mea, Natalia, mă întreabă uneori cum de văd rezolvarea unei probleme așa de repede. Îi povestesc despre domnul Boguș.
M-a luat de la nota 3 și m-a dus la nota 9, 10. Îmi amintesc de zâmbetul serios al domnului Boguș. De privirea lui plină de admirație pentru cifre și îi spun copilului că am avut un învățător perfect.
Acum știu că domnul Boguș nu m-a învățat matematică. În teoremele, ecuațiile, în toată trigonometria lui era viața mea, era viața omului.
Domnul Boguș ne spusese pe limba lui de matematică să fim curajoși, să avem încredere în noi, să muncim, să nu lăsăm problemele să ne copleșească. Pentru toate există o rezolvare. Pentru toate.
Ultima dată l-am văzut în august 2018. Am fost la liceu pentru întâlnirea cu colegii. L-am îmbrățișat, am făcut un selfie. A zâmbit! Exact cum știam că zâmbește.
Se retrăsese, era la pensie, dar încă mai trăgeau de el părinții să le învețe copiii. Era profesor de modă veche, era foarte respectat și căutat. Știa matematică pentru zece generații de profesori. Dar nu mai putea. Era obosit și îngrijorat. Singura problemă pe care nu o putuse rezolva era moartea. Soția sa, doamna Boguș, murise, iar asta îl apăsa.
Își păstrase totuși zâmbetul serios. Culmea, acum îmi plăcea.
Știa că nu am iubit prea mult matematica lui. Știa că m-am făcut jurnalist, mă văzuse la televizor, citise în presă articolele mele. Nu era supărat că-i lăsasem formulele să zacă în caiete… Îi plăcea faptul că îmi găsisem pasiunea. Mai ales că pe vremuri venea în fiecare zi cu ziare la liceu și ne mai povestea în pauze ce i s-a părut important.
Aseară am primit un mesaj de la cineva din familia domnului Boguș.
Așa am aflat că domnul Boguș a murit.
A murit domnul Boguș și nu va mai zâmbi serios niciodată.
Vă rog să mă iertați, domnule Boguș. Am fost copil și nu am știut că ați avut dreptate!
De când nu mai sunt licean am scris multe caiete cu probleme, domnule Boguș. Sunt probleme de rând, umane, aranjate în cutia vieții. Am găsit multe rezolvări elegante, am ocolit capcane, am fost profesor acolo unde trebuia să fiu elev, am fost și elev unde se presupunea că sunt profesor. Am fost și laș, am fost și curajos. Am greșit de multe ori, dar am revenit. Unele fracții, unele ecuații au prea multe necunoscute și nu știu cum să le rezolv deocamdată.
Caietele Dvs cu probleme s-au terminat, domnule Boguș. Regret sincer!
Ps: am zis să scriu acest text pentru că am vrut să spun lumii că în orașul Orhei din Republica Moldova a existat un om pasionat de matematică, un om care își făcea meseria cu pasiune, dedicare și îi păsa de copiii pe care îi educa – domnul Boguș!
