Atunci, când vremurile au început să se schimbe vertiginos, iar omenirea a stârnit un marș nestăvilit spre modernism, lucrul făcut de mâna omului are valoarea unei comori. În orice vatră rurală existau meșteri, ce cu migală și dragoste preschimbau resursele prețioase ale pământului în forme pline de magie și culoare. Dar, timpul și-a prescris destinul său. Satele s-au transformat, oamenii s-au emancipat și au renunțat la creațiile meșteșugărești. Tradițiile străbune au fost înlocuite cu adevărate industrii menite să creeze o abundență de serie. Vraja meșteșugurilor a început să se risipească, iar lunga lor poveste a fost spusă, dusă și păstrată doar de cei, pentru care ele au rămas un simbol al identității românești. Aceasta este Alexandra Morari, care deține titlul de „Meșter Faur” (2017) și este din Mitoc, Orhei acolo, unde pe timpuri jumătate de sat împleteau fibrele vegetale de papură într-un variat spectru de obiecte utile.
Născută în zilele geroase de iarnă la 16 februarie 1946, într-o familie de țărani în satul Mitoc, acolo unde și-a petrecut copilăria și a făcut carte, a început să-și depene palmaresul timpului de mică, de la nouă ani. Dragostea de culoare, de țesut, brodat, cusut și croșetat a moștenit-o de la părinți, tata Ștefan și mama Ileana, mari gospodari și meșteri de-i cunoșteau tot satul.
Măiestria iscusitei meșterițe cu „mâini de aur” a fost apreciată nu doar la nivel local, național dar și la cel internațional, este deținătoare a optzeci de Diplome și nenumărate premii, participanta tuturor expozițiilor de orice treaptă și rang. Este un sinbol al neamului în veșnică căutate creativă de frumos și eco sănătos. Cu pricepere și dibăcie transmite filosofia vieții și originalitatea culturii tradiționale a neamului. Lucrările ei constituie o adevărată carte de vizită a meleagului de Mitoc și luncilor de pe Răut. Azi, ca nici odată, se simte tendința de revenire la național, tradițional, ecologic pur și sporește mult interesul tinerilor de a înveșnici această artă. Dar, astăzi este unica persoană în țară, care creează din fibre de papură. A dat viață celor mai frumoase creații autohtone. Nu-și închipuie viața fără dragostea de ceea ce zămislește, de neam, meșteșug și tradiții. Lucrările din papură le creează vara, când razele de soare se reflectă prin firele de papură, iar în nopțile lungi de iarnă în mâinile ei cântă firele de lână la țesut de covor, iar ațele multicolore brodează ozorul pe ie, sau se iau la întrecut la o croșeră. Le reușește pe toate cu multă dibăcie.
La întrebarea, ce aveți de spus despre casa în care locuiți, Alexandra Morari a răspuns fără ezitare: „Casa mea este o cetate sfântă. Ea-mi tăinuiește zestrea făcută de mine. Tot în ea am plâns, când mi-a fost greu și am râs, când îmi era bine. Mult țin și la sovca din Casa Mare pe care am moștenit-o de la bunica. Aici am crescut trei copii. Acum vin mai rar cei patru nepoți și cinci strănepoți. Aici creez și iarnă, și vară. Talentul artistic este transmis la două nepoate: Anastasia face croșetă, Alexandra este pictoriță, Daniel face sport și deține deja două medalii de aur, iar Andrei este programist. Mi-aș dori, să nu dispară împletitul din papură. Mă întristează mult că tinerii au încercat să creeze, să facă lecții creative, dar, sunt indiferenți de această îndeletnicire din strămoși. Chiar copiii mei nu doresc să prea această artă a meșteșugului. Am depus efort mult pentru a face ore de studiu cu ucenici de la Jeloboc, Grătiești, Telenești, Mitoc, Orhei, Rezina, Stăuceni,Chișinău, dar nici unul nu a reușit să preia această abilitate. Nu văd continuitate”.
Indiscutabil, Casa Mare, un ecomuzeu personal, este suprasaturat cu lucrări de excepție: prosoape și covoare de la Papură Vodă, mileuri, croșete, o diversitate de ie brodate și cusute tot de meșteriță, genți și poșete din papură, rogogin din stuf și galizele. Toate constituie comoara familiei Morari și poartă amprenta trecutului împletit cu prezentul. Obiectele, care ies din mâinile ei, fac parte din bogăția și patrimoniul cultural al țării, care reprezintă peste ani un arc al culorii, tradițiilor folclorice, mitologice, al credințelor vieții rurale.
Casa ei se deosebește de altele. Acoperită cu oale roșii, cu o mică grădinuță inundată de flori și mult soare. Într-un coș din nuiele, mâncat de vânt și ploi, dar cocoțat într-un copac, stau străgeri doi cocostârci, care nu părăsesc cuibul nicicând. Își dorește ca copiii s-o păstreze pentru viitor ca un locaș plin de suflu din cele mai senine amintiri ale copilăriei. Este o casă tradițională transformată într-un adevărat muzeu de artizanat.
Opinia celor de o cunosc:
Nina Cibotari, specialist principal Secția Cultură Raionul Orhei, a relatat: „Alexandra Morari este simplă de tot, dar lucrările ei constituie un adevărat tezaur național. Împletitul din papură este un lucru migălos, iar stânsul – ritual, care se face dimineața și doar atunci când se îngână vara cu toamna. Ea reușește cu mult drag să creeze. De-a lungul anilor coșurile meșteriței s-au transformat în adevărate obiecte de artă. Nu are de unde se inspira, decât din propriile sale gânduri și tehnici, care izvorâsc din sufletul ei”.
Alexei Cojocari, primarul de Mitoc, a reliefat: „Meșteri mulți a cunoscut satul, dar a rămas cea mai dedicată vocației sale-Alexandra Morari, care ne promovează localitatea la diverse expoziții, festivaluri și târguri meșteșugărești. Este mult pasionată de profesia sa, iar obiectele împletite din firele de papură conferă trăinicie produselor autohtone”.
Catedra Tehnologii, Arte și Sport, în persoana profesoarei de arte Larisa Vrabie, în colaborare cu Biblioteca Colegiului „Vasile Lupu” Orhei au organizat un Master Class al împletirii din fibre vegetale – papură, cu grupul de elevi 22 Învățământ Preșcolar. Eugenia Botnaru, pictoriță de început, a reușit să prezinte portretul Alexandrei Morari, iar Severina Anton și Eudochia Morari, moderatoarele orei de creație, au adus argumente din cele mai străvechi timpuri, care, pe parcursul anilor, s-au dezvoltat cu menirea de a satisface cerințele gospădărești ale poporului nostru pe ambele maluri ale Prutului. La întrebarea, de au dori să practice, să prelueze această meserie, răspunsul elevilor a fost mult sceptic și rezervat. E și firesc. Suntem în secolul tehnologiilor informaționale mult dezvoltate, dar pentru această activitate este necesar a depune efort maxim, muncă asiduă, devotament înalt și extrem de multă virtute.
Cu respect de tradiție și neam, Ludmila BOTNARIUC, Colegiul „Vasile Lupu” Orhei